Afară ninge târziu, de primăvară. Ninge cu soare şi cu fulgi veseli, ninge din nori negri şi încărcaţi. Toate în aceeaşi zi. O zi ca cea în care a murit un soldat român în Afganistan. Încă unul. O zi ca cea în care cei dragi l-au plâns, l-au îngropat, l-au cinstit.
A fost ziua în care am murit şi eu. Am plâns şi eu la moartea lui, la moartea mea. Am plâns neputincios ascultându-i soţia şi motivele pentru care a plecat. Am plâns cu furie pentru că a avut „şansa” asta, pentru că i-am dat noi ocazia să meargă acolo. L-am iluzionat că poate se întoarce viu acasă, la fetiţele lui.
A murit un soldat care putea fi oricare dintre noi. Un om care a vrut să fie mai bine pentru el şi familia lui. Un om care avea vise pentru viaţa asta. Un suflet curajos care a riscat cu ce avea el mai de preţ pentru cei dragi.
Noi? Am murit şi noi, prin reprezentanţi de data asta. A murit unul dintre noi pentru ca noi, ceilalţi, cei rămaşi, să avem şansa să ne reparăm inconştienţa. Să corectăm felul în care vedem vieţile noastre şi lumea. Modul în care trimitem oamenii să omoare alţi oameni şi să moară ei înşişi acolo, pentru pace. Pentru patrie, pentru politica externă, contracte, bani, voturi, avantaje diplomatice, lăcomie, decoraţii, glorie eternă, pentru un apartament.
Am murit şi eu pentru că puteam fi eu acolo. Putea fi oricare dintre noi. Lucrez în zone de conflict violent şi am şansa de a înţelege ce se întâmplă acolo. Şansa de a înţelege cum sunt legat de fiecare vieţuitoare din lumea asta doar prin faptul că respir acelaşi aer. De semenii mei cu atât mai mult. Am avut ocazia nefericită de a suferi alături de suferinţa altora de-ai noştri.
Moartea lui ne mai dă o şansă, de a ne vindeca de orbire auto-impusă, de nepăsare. De a nu ne mai da peste gură ori de câte ori vocea cealaltă, a iubirii, a armoniei, a unităţii vieţii, iese la iveală. Odihnească-se în pace, cu recunoştinţa noastră pentru sufletul lui!
Noi însă avem aceleaşi probleme. „Ce pot face eu?” zicem mulţi. Eu văd cum unul dintre noi a murit în mod stupid şi am şansa să reduc posiblităţile ca noi să continuăm să ne ucidem reciproc, să ne polarizăm în buni şi răi şi să modelăm toată lumea după chipul şi asemănarea ignoranţei noastre. Fiecare din noi aude ambele voci, aceea a invidiei şi egoismului şi aceea a iubirii şi echilibrului. Tu ce alegi să faci? Pe care din voci ţi le asculţi?
