„O problemă nu poate fi rezolvată în acelaşi sistem de gândire care a produs-o.” citat aproximativ, A. Einstein
Despre Arta de a Nu Avea alTernative sau scutul anti – Opţiune
Am trecut cu toţii cu bine peste summit-ul NATO, atât muritori de rând cât şi reprezentanţi de seamă. Televiziunile şi restul presei ne-au redat atât cât au fost lăsate de actorii principali şi de propriile limitări. De fapt, interesant, tot evenimentul a fost pentru mine – printre altele – o celebrare a limitelor actuale ale gândirii şi conştiinţei noastre de grup şi individuale. Mă refer desigur doar la aceia dintre noi, la acele naţiuni care au fost reprezentate la întâlnirea de la Bucureşti.
Am auzit des zilele trecut sintagma „cei mai puternici oameni de pe planetă”. Din start considerăm puterea (economică, militară, religioasă ş.a.) ca unul din criteriile după care definim celelalte reguli ale jocului. Credem într-un sistem pe care îl numim democratic – despre care cineva spune că este cel mai puţin dăunător dintre toate sistemele politice existente – şi baza acestuia este delegarea puterii către un grup sau o persoană. Şi de multe ori delegare responsabilităţii odată cu puterea. Cei care se trezesc cu puterea „în mână” trebuie să facă ceva cu ea – de cele mai multe ori împotriva altor semeni de-ai noştri. Aceştia au vina de a avea o altă viziune, o altă părere, de a-şi exprima nevoia pentru alternative.
În mod „natural” în sistemele pe care le-am creat, ne apărăm orânduirile împotriva „celorlalţi” şi deseori reprezentanţii noştri, cei mai puternici oameni de pe planetă, folosesc puterea cu care i-am înzestrat şi iau decizii. Aceste decizii iau forme extreme în special în politică, domeniul militar şi economie, iar consecinţele pe care le vedem deseori se manifestă prin violenţă. Care nu ne place mai ales atunci când alţi semeni de-ai noştri plătesc cu viaţa, însă care e legitimată de argumentul suprem: am fost nevoiţi să o facem. Ne era frică să nu fim atacaţi, să nu rămânem vulnerabili (în faţa propriilor slăbiciuni). Aveam dreptul (moral, de la Dumnezeu, de la istorie, din naştere, datorită etniei etc.) să recurgem la violenţă pentru că suntem (mai) puternici şi ne putem învinge duşmanii. Noi suntem buni (la fel ca tot ce facem) iar ei sunt răi. Deci orice consecinţă este acceptabilă. Simplu şi simplist.
Din multele grozăvii pe care le-am creat în istoria rasei noastre, ne-am concentrat în ultimele zile pe invenţia numită NATO. Care, la înfiinţare, a urmat fidel raţionamentul descris mai sus: modul nostru de a fi e ameninţat de o entitate malefică (URSS – comunism), avem nevoie de o structură şi de reprezentanţi puternici care să ne apere prin folosirea forţei. Desigur, totul având scopul final de a atinge starea de armonie şi pace.
La Bucureşti am păstrat aceeaşi linie de gândire. Singura diferenţă majoră a fost schimbarea identităţii inamicului, care nu mai este URSS ci terorismul – în multiplele sale forme reale şi imaginare. Felul în care vedem lumea e acelaşi, doar am extins graniţele fizice ale teritoriului pe care îl apărăm.
Previzibil, pueril şi lipsit de imaginaţie. Vorbim despre scuturi antirachetă care să ne protejeze de inamici, când tocmai definiţia terorismului vorbeşte despre tactici neconvenţionale de luptă. Avem de fapt un discurs mono-direcţionat, agresiv, care nu lasă loc pentru alternative, pentru alte opţiuni decât cea militară. Este felul de a gândi al unei societăţi care din punct de vedere politic (şi parţial social, economic şi cultural) se încăpăţânează să rămână la stadiul de copii în curtea şcolii, pentru care găştile sunt extrem de importante pentru toate avantajele pe care le aduc membrilor lor.
Cu alte cuvinte ne închidem în spatele unui scut Anti-Opţiune, al unor Ochelari de Cal, ne perfecţionăm în Arta de a Nu Crea Alternative. Pentru că orice ne apără (relativ) de atacurile celor din jur, neagă realitatea, unitatea dintre noi ca fiind diferite expresii ale vieţii, ale aceleiaşi rase umane. Orice zid imaginar pe care-l ridicăm ne lasă în afara valorilor pe care le preţuim atât de mult. Şi nu ajunge că suntem atât de auto-îndoctrinaţi, ci avem şi aroganţa de a crede că felul în care vedem noi lumea este universal valabil. Eliminăm dialogul sincer şi deschis, empatic şi creativ. Suntem victimele propriei rigidităţi şi ne luptăm cu echilibrul dintre nevoia de structură în viaţa zilnică şi libertatea şi varietatea exprimării conştiinţei / conştiinţelor noastre. Rezultatul este lumea în care trăim.
Ce ar fi putut fi discutat la Bucureşti?
Câteva idei:
transformarea NATO la nivel politic şi militar în forţă de intervenţie paşnică / prin mijloace nonviolente şi transformarea conflictelor în zone de conflict violent
scuze publice şi compensaţii tuturor victimelor directe şi indirecte ale acţiunilor trupelor NATO
deciderea sprijinului economic, social şi politic pentru toate măsurile de mai sus
la nivel larg în societăţile noastre: generarea de procese complexe inter- şi multi – sectoriale care să schimbe la nivel individual, cultural şi structural felul în care interacţionăm între noi ca oameni. Ca rezultat pe termen lung se putea lansa viziunea unei lumi unitare, în care violenţa să fie respinsă ca o metodă legitimă de a răspunde la conflicte
Înţeleg limitările noastre ca societate şi mi le asum. Sunt la fel de responsabil ca fiecare dintre noi pentru că liderii care ne-au reprezentat la Bucureşti s-au străduit să participe cu tot ce au mai bun şi totuşi au reuşit atât de puţin. De obicei un „summit” - „vârf de munte” ar trebui să ne ofere o perspectivă mai largă, să ne lărgească opţiunile şi orizontul. Din ce am văzut ca rezultate ale întâlnirii de la Bucureşti viziunile şi rezoluţiile au fost „admirate” cel mult de pe un vârf intermediar sau chiar dintr-o prăpastie (cazul respingerii Macedoniei).
Concluzia mea personală e următoarea: apreciez sincer eforturile depuse pentru eveniment, rezultatele sunt departe de potenţialul nostru de umanitate şi de ce cred că avem nevoie într-o lume în care violenţa, frica şi nesiguranţa sunt cele mai vândute produse, mă angajez să lucrez pentru alternative, aşa cum fac în fiecare zi.
Spor la treabă tuturor!
