Un alt fel de "1 aprilie"

Inspiraţie, Acţiune, Schimbare

- Prima zi din restul vieţii mele -

1 aprilie 2006

Astăzi este o zi deosebită. Se împlinesc zece ani de când violenţa a fost declarată în afara legii şi toate structurile societăţii româneşti au început să se schimbe ca atare. Armata are deja primele unităţi profesioniste de activişti non-violenţi şi participă la reformarea Organizaţiei Naţiunilor Unite în privinţa intervenţiilor în misiuni de construirea păcii în zone de conflict violent. Armele şi tehnica de luptă, acum inutile, au fost topite demult şi transformate în pluguri, tractoare şi alte utilaje necesare agriculturii. Bazele militare străine aflate pe teritoriul României au fost evacuate iar acum ţara noastră conduce în zona Mării Negre procesele de instruire ale activiştilor şi forţelor de securitate din ţările vecine în tehnici de acţiune nonviolentă şi strategii de apărare non-ofensive. Costurile destinate apărării ţării au scăzut cu 90 de procente şi banii au fost redirecţionaţi spre celelalte sectoare bugetare în special educaţie, sănătate, cultură.

Un efect important şi de fapt prevăzut în tot procesul de eradicare a violenţei din societatea românească a fost chiar reconstrucţia agriculturii ecologice şi sănătoase: ţăranii câştigă acum suficient din producţie încât să investească în tehnologizarea fermelor, fabricile de lapte au schimbat politica de preţuri şi plătesc producătorii în mod corect faţă de preţul de vânzare; guvernul a sprijinit micii fermieri constant în ultimii ani de când România a fost primită în Uniunea Europeană, aşa că acum agricultura de subzistenţă a fost înlocuită de un segment sănătos şi profitabil atât pentru ţărani cât şi pentru industria alimentară şi exportatori. Cele mai bune produse rămân în ţară iar facilităţile fiscale pe care autorităţile române le oferă producătorilor interni a făcut să dispară concurenţa neloială care exista de exemplu pe piaţa cărnii prin faptul că importurile erau mult mai ieftine decât produsele interne.

În ultimii zece ani guvernul şi dascălii au schimbat în totalitate sistemul de învăţământ. Discuţiile pe care le-au avut cu părinţii, organizaţiile neguvernamentale, cu copii şi tinerii care frecventează cursurile, precum şi consultările cu cei mai buni pedagogi şi specialişti în educaţie alternativă din lume au adus în ultimii ani schimbări majore: a scăzut numărul de elevi şi studenţi pentru un profesor (maxim 14), o mare parte din clasele de curs sunt aranjate circular, copiii nu mai sunt stimulaţi în competiţii împotriva celorlalţi ci evaluaţi în funcţie de progresele personale făcute şi ajutaţi să se auto-evalueze, profesorii învaţă din ce în ce mai multe de la elevii lor. Violenţa a dispărut din şcoli, copiii au cursuri de abordarea conflictelor prin mijloace paşnice, de comunicare nonviolentă şi de deprinderea metodelor nonviolente de acţiune astfel încât nici un act izolat de violenţă nu rămâne neabordat. Profesorii au salarii decente pentru nivelul de pregătire şi de responsabilitate pe care îl au iar şcoala a devenit pentru toţi un spaţiu comun de creştere şi învăţare, fie ei profesori sau elevi. Efectele imediate se pot vedea deja în ţara noastră: nivelul de educaţie şi de evoluţie personală a crescut, cetăţenii sunt mai implicaţi în viaţa socială, mai atenţi la relaţiile interumane şi mai responsabili faţă de rolurile pe care şi le asumă în comunităţile în care trăiesc.

Schimbările din sistemul sanitar sunt şi mai vizibile: au dispărut şpaga şi mita, salariile medicilor şi ale asistentelor au crescut substanţial, spitalele şi unităţile sanitare sunt conduse extrem de eficient, tehnica medicală şi medicamentele sunt suficiente şi de ultimă oră iar asistenţa medicală este gratuită pentru toată lumea. A scăzut numărul de pacienţi extrem de mult pentru că fumatul de ţigări prelucrate industrial este pe cale de dispariţie (a şi fost scos anul trecut în afara legii), mâncarea sănătoasă a înlocuit produsele toxice şi cancerigene, băuturile alcoolice nu se mai folosesc decât pentru tratament şi doar dacă sunt produse naturale, sporturile sunt tot mai răspândite şi modul de viaţă sedentar a devenit doar o rubrică în statistici. Toate acestea au redus drastic violenţele la care erau expuse corpul şi mintea românului şi au făcut să crească natalitatea, să scadă mortalitatea infantilă şi să crească speranţa de viaţă.

Un domeniu în care violenţa a fost combătută eficient în ultima decadă este discriminarea femeilor. Societatea românească a renunţat la sistemul dominant patriarhal şi a implementat un model (apreciat peste tot la nivel internaţional) de relaţii parteneriale cu efecte imediate: numărul parlamentarilor şi politicienilor de top femei din România este aproximativ egal cu cel al bărbaţilor, bisericile au încetat să predice supremaţia bărbaţilor în familii, copiii sunt crescuţi în acelaşi spirit al parteneriatului în societate şi în relaţii, violurile şi actele de violenţă la adresa femeilor, în special cele petrecute în familie, sunt şi ele pe cale de dispariţie pentru că bărbaţii nu mai consideră necesar să îşi exercite controlul şi puterea fizică asupra celeilalte jumătăţi a umanităţii. Taţii au devenit la fel de importanţi în creşterea copiilor precum partenerele lor, mamele nu mai sunt concediate dacă intră în concedii de maternitate iar toate astea au dus la apariţia unor familii sănătoase şi a unor comunităţi bazate pe echitate, respect şi cooperare. Violenţa de natură sexuală reprezentată prin pornografie a dispărut complet pentru că nu mai există clienţi pentru produsele respective. Traficul de copiii şi femei şi bordelurile sunt aproape eradicate pentru că bărbaţii refuză în mod conştient să mai apeleze la astfel de servicii. Cele mai multe persoane implicate în reţelele de prostituţie au fost reorientate spre alte domenii, implicate în programe educative în care descriu tinerilor pericolele unei astfel de activităţi în societate iar organizaţiile neguvernamentale şi autorităţile sprijină financiar, material şi afectiv victimele abuzurilor sexuale de orice fel.

Un progres extraordinar s-a înregistrat şi în abolirea violenţei din sistemul politic. Partidele nu se mai luptă pentru putere ci cooperează pentru rezolvarea a cât mai multe din problemele membrilor lor, sistemele de reprezentativitate s-au îmbunătăţit şi parlamentarii români demisionează dacă în prima întâlnire de evaluare cu alegătorii se constată că nu a reuşit să îi reprezinte aşa cum ar fi trebuit. Corupţia nu mai este o problemă datorită transparenţei veniturilor, a standardului moral înalt al politicienilor şi a refuzului lor de a accepta foloase necuvenite şi datorită unui sistem politic în care caracteristicile de bază sunt reprezentativitatea şi responsabilitatea, faţă de oportunism şi incompetenţă aşa cum era în trecut. Partidele politice organizează în toate filialele lor locale întâlniri frecvente în care colectează problemele membrilor lor şi propunerile de soluţii pe care aceştia le au la problemele generale ale societăţii româneşti. Vocile tuturor alegătorilor sunt astfel auzite în Parlamentul României. Toţi politicienii, inclusiv preşedintele ţării, dând un frumos exemplu personal, au renunţat la privilegiile funcţiilor lor în afară de salarii, considerând că ei nu sunt decât oameni din popor care doar momentan au funcţii cu o mare responsabilitate iar acest lucru este acoperit de salariile decente pe care le primesc.

O mare contribuţie pentru ultimii zece ani de nonviolenţă în România a venit din partea bisericilor. Indiferent de apartenenţa religioasă acestea au donat proprietăţile pe care le deţineau comunităţilor de care aparţin şi au reuşit să transforme în practică mai bine învăţăturile din cărţile sfinte. Preoţii au renunţat de bună voie la afacerile diverse pe care le practicau în afara bisericilor iar taxele oficiale şi neoficiale pentru înmormântări, nunţi şi botezuri au fost înlocuite cu contribuţii benevole din partea credincioşilor şi cu binecuvântări gratuite din partea clericilor. Femeile au început să fie acceptate în orice parte a bisericii şi una din cele mai importante măsuri luate la nivel naţional, femeile au fost acceptate ca preotese şi la toate nivelurile structurilor bisericeşti. Prozelitismul pentru o religie sau alta a fost denunţat de toate bisericile care au constituit un consiliu ecumenic naţional care promovează prin vorbă şi prin faptă dragostea de aproape.

Un alt sistem îmbunătăţit major prin îndepărtarea acţiunilor şi structurilor violente este cel juridic. Toţi judecătorii, procurorii şi avocaţii din România sunt acum instruiţi în tehnici de mediere şi de abordare-transformare alternativă a conflictelor. Justiţia pune accentul pe vindecarea traumelor celor care au luat parte în actele de violenţă (din ce în ce mai puţine la număr), conceptele de „vinovat” şi „victimă” au fost înlocuite cu „responsabil” şi „participant” în cazul actului respectiv. Procesele de judecată sunt dezbateri pregătite temeinic care se desfăşoară în spaţii circulare şi la care participă rudele şi prietenii celor implicaţi, precum şi toţi cei care au legătură cu fapta. Întreaga comunitate participă la judecată şi caută soluţiile cele mai bune pentru toţi cei afectaţi. Închisorile devin pe zi ce trece mai puţin folosite pentru că oamenii nu mai sunt pedepsiţi pentru ce au făcut ci ajutaţi să evolueze şi să contribuie responsabil la repararea efectelor actelor lor violente.

Poate că sunt cel mai ataşat totuşi de dispariţia totală a violenţei din natură şi mediul înconjurător. Tăierile abuzive de păduri au încetat demult, toate suprafeţele defrişate au fost întâi curăţate iar acum sunt pline de plantaţii de puieţi; mai mult, aceştia au fost extinşi şi în alte zone pentru mărirea suprafeţei de pădure. Românii au renunţat benevol la vânătoare sportivă şi singurul motiv pentru care se mai practică vânatul este procurarea hranei, însă şi această metodă e limitată. Au crescut suprafeţele protejate prin parcurile naţionale şi în majoritatea ţării omul trăieşte acum în armonie cu natura. Apa îmbuteliată nu mai are căutare pe piaţă pentru că poluarea râurilor a fost mult redusă iar toate localităţile din zonele de deal şi câmpie au sisteme performante de filtrare şi tratare a apei. Din ce în ce mai multe oraşe aglomerate au înfiinţat piste pentru biciclete şi au organizat traficul astfel încât accentul este pus acum pe transport public ecologic şi pe foarte puţine autoturisme personale. Pentru că nevoia de autoturisme nu mai e atât de mare, românii au început să se orienteze în oraşe şi în afara lor către mijloace alternative de transport. Câţiva mari producători de automobile au început de câţiva ani să producă în premieră mondială motoare ecologice pe bază de amestecuri de apă. Poluarea aerului a fost redusă substanţial şi datorită suprafeţelor mari de păduri, a reglementării foarte stricte a poluării industriale şi a ingeniozităţii românilor în domeniul protecţiei mediului; ţara noastră e folosită acum ca studiu de caz la nivel mondial ca poveste de succes în dezvoltarea unei relaţii armonioase între om şi natură.

Desigur că mai sunt lucruri importante de făcut în România şi mai avem de muncit până când vom vedea eradicat fiecare aspect al violenţei. Eu cred totuşi că suntem pe drumul cel bun: am renunţat la ameninţarea altor ţări prin înlocuirea armatei cu activişti nonviolenţi, am reuşit să facem astfel încât sistemele de sănătate şi învăţământ să răspundă nevoilor de bază ale românilor, ţara noastră e un loc mult mai curat şi mai plăcut de trăit datorită armoniei în care trăim cu mediul înconjurător. În plus relaţiile dintre bărbaţi şi femei sunt echilibrate în societatea noastră, discriminarea şi violenţa pe criterii de sex au dispărut, iar sistemul politic este unul în care vocile tuturor sunt auzite acolo unde trebuie.

Mai presus de toate, ultimii zece ani de mobilizare comună şi individuală împotriva violenţei ne-au învăţat să dialogăm, să fim critici şi constructivi şi să găsim alternative la probleme care ni se păreau la prima vedere imposibil de rezolvat. Am învăţat în fiecare zi că violenţa nu este un mijloc acceptabil de a răspunde la conflictele pe care le avem şi că mereu putem face ceva pentru a ne schimba vieţile aşa cum dorim. Toţi cei care trăiesc în România au învăţat împreună că între interesul personal şi cel al comunităţii nu există nici o contradicţie şi că pentru a evolua ca indivizi şi ca societate, avem nevoie unii de ceilalţi.

Acest articol nu este scris întâmplător într-o zi de 1 aprilie. Blocajele mintale sunt poate cea mai puternică formă de violenţă pe care trebuie să o înlăturăm.

Pace pentru România

Pace pentru România

20 martie 2005

Pacea într-o societate nu se măsoară după cât de paşnică este aceasta, ci după modul în care răspunde la conflicte.

Johan Galtung

De ce avem nevoie de pace în România, într-o societate în care nu avem război? Un posibil răspuns ar fi pentru că pacea de care ne bucurăm este una negativă, definită prin absenţa violenţei extreme de tipul războiului. Instituţiile noastre şi diferitele segmente ale societăţii, noi ca indivizi promovăm cu toţii multă violenţă, sub diferite forme. Nu faptul că avem conflicte în România este neapărat o problemă, ci modul în care le abordăm, soluţiile pe care le găsim în momentul în care ne confruntăm cu ele. Vrem, nu vrem, purtăm în noi, în structurile şi cultura noastră, atât în spaţii publice cât şi în cele intime, private, contradicţiile care dau naştere unor manifestări violente.

Avem nevoie de pace pozitivă, pro-activă. Învăţăm încă din grădiniţă despre regulile elementare de igienă personală, pentru ca mai apoi să pregătim pentru mulţi ani medici specialişti care să vindece bolile pe care le avem; putem acţiona similar şi în cadrul conflictelor. Dacă am privi violenţa ca o boală atunci am putea începe să ne pregătim temeinic pentru depistarea, înţelegerea şi „tratarea” ei în toate formele sale. Ca un paradox, dacă în medicină şi alte domenii suntem avansaţi şi din ce în ce mai puţine boli sunt letale, în cazul conflictelor şi a căutării de soluţii şi alternative nonviolente putem spune că suntem încă la nivel de grădiniţă. Tot ceea ce ne înconjoară, modul în care abordăm conflictele în fiecare zi, ne face să credem că avem un drum lung de parcurs până când vom avea o cultură a păcii, orientată spre nonviolenţă, empatie şi creativitate.

Orice drum e cu atât mai scurt cu cât îl începi mai repede. Putem începe prin a ne respecta şi preţui cu adevărat bunicii, copiii, părinţii şi pe noi înşine. A promova relaţii echilibrate şi de respect reciproc între generaţii, a preţui calităţile şi experienţa, energia şi pasiunea pentru viaţă ale fiecărei persoane, indiferent de vârsta pe care o are. Respect între generaţii.

Pentru o societate paşnică avem nevoie să regăsim armonia între cele două părţi ale aceluiaşi întreg. Să respectăm asemănările şi diferenţele dintre bărbaţi şi femei, să echilibrăm relaţiile inegale din societate şi cuplu, să nu închidem ochii la multiplele forme de violenţă împotriva femeilor. Vrem să promovăm relaţii sănătoase şi care să încurajeze în mod egal potenţialul bărbaţilor şi al femeilor. Egalitate şi echilibru de putere între femei şi bărbaţi.

Mediul politic trebuie să îşi asume responsabilitatea cu care a fost investit. Să creeze spaţii de dialog în care să dea posibilitate cetăţenilor de a-şi spune părerile, să întocmească agendele politice pe baza nevoilor reale ale românilor, să facă eforturi sincere pentru a răspunde acestor nevoi prin mijloacele specifice. Dorim lideri politici demni, reprezentativi, sinceri, umili, modele de urmat, capabili de a schimba şi înclinaţi spre pace în sensul larg al noţiunii. Responsabilitate, curaj şi realism politic.

Pacea nu este completă fără o bună funcţionare a economiei. Putem încerca să gestionăm în mod eficient şi durabil resursele României pentru a răspunde nevoilor noastre economice de bază. Avem în orice moment varianta unei politici economice care să se asigure că într-o ţară atât de bogată cei mai mulţi dintre români nu sunt săraci. Avem şi oameni pricepuţi care să implementeze politicile necesare, trebuie doar să ne deschidem mai bine ochii când ne uităm în jurul nostru. Aderarea la Uniunea Europeană şi înţelegerile cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială nu sunt suficiente pentru a ridica nivelul de trai, mai ales când deseori conţin prevederi violente la adresa multora dintre noi. Economie echitabilă care să răspundă nevoilor de bază ale cetăţenilor României.

Dacă dorim pace socială atunci trebuie să ne asigurăm că societatea noastră este echilibrată, că există piaţă liberă şi în acelaşi timp respect pentru nevoile de bază ale fiecăruia. Să lucrăm pentru a ne repara şcolile în care nu se poate învăţa, pentru a renova spitalele şi a mări numărul de locuri pentru bolnavi; putem să ne asumăm răspunderea pentru cei dintre noi care sunt bolnavi, săraci, şomeri, copii, femei, bătrâni – categorii care sunt deseori discriminate la distribuirea resurselor şi la crearea politicilor publice. Suntem cu toţii responsabili pentru ceea ce facem sau nu facem, contribuim cu toţii la felul în care arată societatea românească acum. Pacienţii care aşteaptă zile în şir pe holurile spitalelor, bunicii noştri care stau la cozi pentru medicamentele compensate, bolnavii care îşi aduc mâncare şi medicamente de acasă – sunt semne ale neputinţei noastre şi ale eşecului funcţionării societăţii noastre. Dacă vrem să avem pace cu adevărat trebuie să lucrăm şi la nivel social. Să încurajăm bisericile să fie mai apropiate de oameni decât de propriile structuri şi iar liderii spirituali ai comunităţilor să fie cu adevărat mesajul pe care îl transmit. O societate echitabilă şi sigură pentru toate categoriile de cetăţeni.

Natura ne trimite semne clare despre modul în care o îmbolnăvim în mod sistematic: furtuni, alunecări de teren, inundaţii, aer şi apă poluate, alimente infestate şi modificate genetic. Dorindu-ne pacea şi trăind într-un mediu pe care îl poluăm şi îl distrugem din ce în ce mai intens nu poate fi o manifestare a sănătăţii noastre. Când ne iluzionăm că suntem stăpâni asupra plantelor, pământului, animalelor, apei, aerului, pădurilor – uităm respectul şi dragostea pe care le aveau înaintaşii noştri faţă de natură. Putem să iniţiem un nou dialog între noi ca oameni şi tot ce ne înconjoară, pentru a ne asigura că ni se va răspunde la fel. Dacă nu omul a făurit natura, atunci nici nu ne putem aroga dreptul de a o distruge. Să promovăm soluţii şi interacţiuni durabile. Armonie şi echilibru cu tot ce ne înconjoară.

Aşa cum trebuie să continuăm să ne reformăm armatele şi poliţia, să lărgim conceptul de securitate şi treptat-treptat, să transformăm forţele de represiune din cadrul jandarmilor şi armatei, bazate pe forţă brută armată, în forţe de pace, care să practice nonviolenţa activă, mult mai eficientă ca răspuns durabil şi constructiv în faţa oricărui tip de violenţă decât metodele folosite în prezent. Membrii forţelor armate şi ai poliţiei au o latură empatică, umană, care trebuie dezvoltată mai mult în detrimentul agresivităţii şi al brutalităţii. Răspunsurile agresive la violenţă nu fac decât să diminueze nivelul de securitate umană dintr-o comunitate. Securitate umană prin nonviolenţă.

O pace durabilă trebuie să fie susţinută de cultură. Educaţia este extrem de importantă pentru că transmite valori şi modelează caractere. Dacă vrem să avem cetăţeni responsabili şi activi în societate, trebuie să îi formăm ca atare şi să transformăm violenţa din şcoli. Arta şi cultura sunt mijloace importante pentru a construi o societate paşnică, marginalizarea lor nu face decât să ducă într-o direcţie opusă. Cultura contemporană publică trebuie să fie activă şi implicată social, iar mass media trebuie să practice un jurnalism angajat social cu adevărat, dincolo de violenţă şi subiecte de senzaţie. Să reflecte viaţa reală şi să îşi asume cu responsabilitate rolul important care i se atribuie. Promovarea unei culturi şi a unui jurnalism pentru pace.

România trebuie să abordeze cu curaj şi fermitate disputele teritoriale şi în acelaşi timp cu respect faţă de partenerii de discuţii. Spiritul naţional este sănătos când suntem mândrii de apartenenţa noastră pentru calităţile şi caracteristicile pe care le avem. Naţionalismul care exclude în schimb alte viziuni decât cele ale populaţiei dominante şi care ne conturează un statut superior altora, care declară supremaţia românilor în România şi nu invită la o societate în armonie, nu poate fi o cale spre o societate paşnică. România există în prezent datorită tuturor care trăiesc pe teritoriul ei oficial şi datorează respect tuturor cetăţenilor săi. Rolul statului este de a ne proteja pe toţi în egală măsură şi ar fi bine să ne asigurăm că teoria nu este deasupra practicii. Pentru teritoriile şi bunurile disputate cu alte state se pot găsi formule de soluţionare creative. O patrie pentru toate naţionalităţile de pe teritoriul României.

În istoria pe care o învăţăm în şcoli România apare de cele mai multe ori ca apărându-se de atacurile altor ţări sau având un rol echilibrat între statele din regiune. Diplomaţia externă a ţării s-a schimbat în ultimii ani şi am devenit un stat care poartă campanii de invadare şi de agresiune împotriva altor ţări (Afganistan, Irak). Din dorinţa declarată de a deveni un factor de stabilitate în zonă trecem de la participarea la misiuni ONU pentru menţinerea păcii la participarea în diferite coaliţii care presupun atacarea şi ocuparea unor ţări suverane şi independente. Putem începe un proces de reconciliere şi de relaţionare paşnică cu restul lumii prin a ne retrage armatele din aceste ţări şi a ne cere scuze publice pentru gestul nostru. Având în vedere capacitatea profesioniştilor români putem cu uşurinţă dezvolta o politică externă care să respecte tratatele şi legile internaţionale, bazată pe diplomaţie şi transformarea conflictelor pe cale paşnică. Putem să ne folosim poziţia strategică pe continent în a facilita procese de pace reale şi a oferi un model de conduită politică internaţională prin verticalitate, echitate, dorinţă şi acţiune pentru pace. O politică externă pentru pace bazată pe nevoile României şi a ţărilor partenere.

Respect între generaţii.

Egalitate şi echilibru de putere între femei şi bărbaţi.

Responsabilitate, curaj şi realism politic.

Economie echitabilă care să răspundă nevoilor de bază ale cetăţenilor României.

O societate echitabilă şi sigură pentru toate categoriile de cetăţeni.

Armonie şi echilibru cu tot ce ne înconjoară.

Securitate umană prin nonviolenţă.

Promovarea unei culturi şi a unui jurnalism pentru pace.

O patrie pentru toate naţionalităţile de pe teritoriul României.

O politică externă pentru pace bazată pe nevoile României şi a ţărilor partenere.

Cele scrise mai sus se pot întâlni în multe din manualele şi cursurile din universităţile româneşti atunci când se vorbeşte de felul în care ar trebui să fie formată şi să funcţioneze o societate. Sistemele pe care le-am construit şi legislaţia pe care am adoptat-o – toate prevăd la nivel teoretic multe din lucrurile de mai sus ca măsuri reale şi eficiente pentru a construi societatea pe care ne-o dorim. De multe ori însă modul în care aplicăm teoria în practică generează rezultate opuse celor dorite.

Nu există structuri în România care să fie în totalitate paşnice, aşa cum nu există structuri în exclusivitate violente. Fiecare dintre noi la nivel personal, fiecare din structurile şi crâmpeiele de cultură pe care le creăm după chipul şi asemănarea noastră includ contradicţii flagrante, atitudini paşnice şi porniri violente deopotrivă. Noi alegem însă întotdeauna ce metode putem aplica, ce soluţii ne sunt mai la îndemână decât celelalte.

Pentru a schimba cu adevărat ceva în jurul nostru trebuie întâi să ne schimbăm pe noi. Să fim implicaţi social, să avem o conştiinţă critică faţă de tot ceea ce ne înconjoară şi să avem curajul de a schimba ceea ce considerăm că este greşit. Să ne dorim pacea mai ales pentru că multe din mediile şi spaţiile violente sunt creaţia noastră. Soluţiile nu sunt aparent simple pentru că trebuie întâi de toate să avem voinţa de a ne schimba şi de a le pune în practică. Suntem singurii care putem face acest lucru şi în acelaşi timp împărţim responsabilitatea cu ceilalţi asemeni nouă.

Pacea este calea şi scopul. Trebuie să păşim împreună dacă vrem să ne regăsim echilibrul. Este dreptul şi datoria noastră să facem asta.

Articolul de faţă comemorează doi ani de la invadarea Irakului de trupele străine şi este o contribuţie la Campania pentru Pace şi la eforturile zilnice ale comunităţilor pentru construirea păcii.

Cultură profundă în România

Cultură profundă în România

O călătorie prin felul în care vedem lumea

20 aprilie 2006

Unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult în România este să călătoresc cu maşini de ocazie. E fascinant pentru că am ocazia să vorbesc cu oameni care au meserii şi pasiuni diferite şi care vin din zone diverse ale societăţii; în plus mă deplasez destul de convenabil între două localităţi. Discuţiile de acest gen sunt pentru mine atât o sursă importantă de informaţii (alături de cărţi, presă şi evenimente publice) cât şi o ocazie de a înţelege ce facem în cazul în care ne confruntăm cu momente dificile în viaţa noastră, unde căutăm soluţii şi mai ales ce ne influenţează atunci când le alegem. Mă ajută să înţeleg ce avem în comun şi de ce există anumite lucruri pe care le percepem la fel.

Găsesc astfel interesant faptul că discuţiile despre problemele pe care le avem şi despre mersul lucrurilor sunt o parte a culturii noastre profunde. Dezbatem, analizăm, căutăm şi găsim soluţii mai ales în situaţiile în care suferim acte de violenţă directă şi indirectă: glume şi bancuri, cântece, rezistenţă armată în munţi, poveşti, desene şi picturi, proză şi poezie, părăsim ţara pentru a activa din diaspora etc. De multe ori însă nu reuşim să găsim răspunsurile pe care le căutăm şi parcă ne închinăm unei forţe superioare, invizibile cu care nu avem mijloace să ne luptăm. Aşa sunt lucrurile, nu avem cum să le schimbăm; totuşi, suntem mulţumiţi că am discutat şi că am povestit celorlalţi ce ne doare.

De ce nu găsim totdeauna soluţiile pe care le căutăm? Ce ne ajută sau ne blochează în procesele prin care încercăm să ne îmbunătăţim vieţile? Unul dintre răspunsuri este cultura profundă care ne modelează acţiunile şi pe care o perpetuăm în fiecare zi prin ceea ce facem. Cultura legitimează ceea ce facem sau ceea ce nu facem, justifică acţiunile sau inacţiunile noastre (Galtung, 1996). Aceasta e direct legată de felul în care vedem lumea şi potrivit căruia ne ghidăm acţiunile. Acţiunile noastre concrete şi directe, structurile şi sistemele, instituţiile şi organizaţiile pe care le creăm – sunt tributare modului în care privim lumea. Cele mai întâlnite modele în societatea noastră sunt cele potrivit cărora:

• lumea e periculoasă şi trebuie să foloseşti forţa pentru a te impune

• lumea e o junglă unde cel mai bine adaptat câştigă

Potrivit conceptelor de mai sus facem totul pentru a obţine o poziţie în societate şi apoi pentru a o proteja de ceilalţi folosind toate mijloacele posibile; în toată această ecuaţie vrem mereu să ajungem mai sus pe scara ierarhică. Cu toate că e un mod simplist de a privi realitatea ne limităm deseori la a urma obiceiurile şi tradiţiile şi la a face eforturi de a ne înscrie în ceea ce ni se spune că este normal / norma în societate.

Încerc în continuare să sintetizez câteva din elementele comune mai multor discuţii avute de-a lungul călătoriilor prin ţară. Sunt lucruri care mă ajută să reflectez şi să înţeleg unele tipare de acţiune, atitudini generale şi reacţii la cele pe care le facem să se întâmple – sau ni se întâmplă – în fiecare zi. Vă invit să reflectăm împreună.

Credinţa în faptul că nu putem face nimic pentru a ne influenţa prezentul

Între 1946 şi 1989 oamenii din România nu au avut parte de libertate de asociere, au fost ameninţaţi constant şi pedepsiţi pentru dorinţa de a vorbi, se deplasa, cânta, trăi şi crea liber. Aceast lucru a devenit treptat integrat în cultura noastră din moment ce toţi copii şi tinerii educaţi în sistemul de stat au trecut prin procesul de spălare a creierelor. Fiecare dintre aceştia a contribuit apoi la perpetuarea şi dezvoltarea fricii generale prin transmiterea ei mai departe copiilor lor, prietenilor şi rudelor. Cred că acest element este în continuare puternic în cultura noastră şi influenţează modul în care gândim şi acţionăm. Oamenii au de cele mai multe ori informaţii suficiente despre lucrurile care le influenţează viaţa în mod negativ şi pot identifica cu exactitate cauzele acestor probleme. Ceea ce lipseşte este credinţa că avem puterea de a schimba lucrurile şi imaginaţia modului în care acest lucru e posibil.

Ne simţim prin urmare fără putere şi incapabili de a face ceea ce am vrea să facem, soluţiile sunt blocate la nivel mintal înainte de a fi puse în practică. Găsim de multe ori scuze în acţiunile noastre, cum ar fi „aşa sunt lucrurile, nu poţi schimba nimic” şi „lucrurile au fost mereu aşa, uită-te la ce ne spune istoria”. Astfel experienţele negative sunt transferate din trecut generaţiilor următoare în încercarea de a bloca procese de schimbare şi abordări noi.

* Cum ne putem ajuta reciproc pentru a simţi că avem puterea de a schima lucrurile? Cum putem să trecem peste barierele mintale şi să fim cât mai creativi în căutarea de soluţii?

Credinţa în faptul că totul/soluţiile trebuie să vină de undeva de sus

Foarte strâns legat de prima idee este gândul că schimbarea trebuie să vină (în principal) de undeva de sus, de la lideri. Cuvântul „tătuca” - folosit referitor la Ceauşescu – încă bântuie memoria noastră colectivă şi exprimă paternalismul încastrat în sistemul politic dinainte de 1989 şi în o parte din cel construit în România ultimilor 16 ani. Mulţi dintre noi nu suntem obişnuiţi să ne exprimăm sau să avem idei proprii pentru că acestea intră în datoria liderilor „de sus”. Ne simţim astfel de multe ori nefolositori, ignoraţi şi fără speranţă, renunţăm să avem iniţiative proprii. Datorită faptului că există foarte puţine iniţiative la nivelul de vârf al sistemului politic şi social care să abordeze eficient nevoile reale ale oamenilor, vedem puţine legături între ceea ce gândim că trebuie făcut în societate şi ceea ce ni se întâmplă. Creşte prin urmare şi sentimentul că liderii noştri nu ne reprezintă şi ceea ce fac ei ne influenţează rareori în bine vieţile. Cu toate acestea continuăm să ne delegăm responsabilităţile diferiţilor lideri din comunităţile în care trăim sau de la nivel naţional (lideri religioşi, politici, economici etc.) şi suntem supăraţi când aşteptările noastre nu sunt respectate.

* Cum putem participa direct în identificarea şi aplicarea soluţiilor de care avem nevoie? Ce trebuie sa facem pentru a fi în totalitate responsabili pentru schimbările pe care le vrem în viaţa noastră, fără a mai transfera responsabilitatea şi vina pentru eşecuri altora? Cum putem modela sistemele politice, sociale şi eonomice în care trăim astfel încât să simţim că avem putere asupra vieţii noastre?

Credinţa în valorile şi caracteristicile pozitive ale românilor

Regăsim în multe discuţii o atitudine pro-activă care sprijină cele mai multe acţiuni constructive în comunităţile noastre. Ospitalitatea de exemplu este foarte importantă în cultura noastră, o respectăm şi o promovăm cât de mult putem. Ne ajutăm reciproc în multe comunităţi, în special în cele mai mici. Creativitatea a fost mereu o caracteristică principală şi găsim numeroase soluţii practice la problemele pe care le avem în fiecare zi. Prietenii şi familia joacă un rol important, comunicăm între noi şi folosim spaţiile sociale pentru anumite niveluri de interacţiune. Aceste aspecte pozitive ale culturii profunde nu sunt foarte mult scoase în evidenţă în spaţile publice; tendinţa e de a evidenţia şi sublinia mai mult aspectele negative. De multe ori e greu să conştientizăm care sunt punctele noastre forte pentru că nu discutăm despre ele, nu le apreciem destul.

* Cum putem să ne asigurăm că toate aceste valori şi caracteristici pot fi transmise mai departe în mod conştient? Cum putem să ne concentrăm mai mult pe capacităţile noastre ca indivizi şi comunităţi de a răspunde în mod constructiv problemelor şi conflictelor pe care le avem? Cum putem transfera aceste aspecte pozitive în găsirea de soluţii le nivelul structurilor şi sistemelor din societate?

Credinţa în roluri stricte distribuite în funcţie de sex

Copii noştri cresc purtând în mare parte haine de culori distincte: roz pentru fete, albastru pentru băieţi. Învaţă cum să fie gentile, servile, candide, să-şi exprime sentimentele şi să aibă grijă de ceilalţi (fetele) şi să fie duri, puternici, cu voinţă, să lupte şi să concureze unii cu ceilalţi (băieţii). Copiii şi tinerii noştri învaţă că locul femeii e în bucătărie şi că ea trebuie să-şi slujească soţul; că bărbatul trebuie să-şi întreţină familia şi să câştige banii pentru ca acest lucru să fie posibil. Lucrurile se schimbă foarte încet din acest punct de vedere, adulţii perpetuează încă ce au învăţat de mici şi se integrează într-un mod foarte rigid de a privi rolurile fiecărei persoane în societate. Există desigur diferenţe între generaţii, între sate şi oraşe; trăim însă într-o societate în care violenţa împotriva femeilor şi copiilor este în continuare o problemă importantă care nu este suficient abordată în public. Bărbaţii continuă să domine cealaltă jumătate a umanităţii din poziţii de putere acasă, la muncă şi în public.

* Cum putem să lucrăm împreună pentru o societate bazată pe relaţii parteneriale şi nu pe competiţie, în special în ceea ce priveşte diferenţele de sex? Cum putem construi pe valorile pe care le avem şi modifica tiparele de gândire pentru a ajunge la un echilibru al rolurilor pe care bărbaţii şi femeile le au în societate?

Credinţa în faptul că românii sunt leneşi, hoţi şi nu vor să muncească

Gânditorul şi pedagogul brazilian Paolo Freire (1970) consideră că stadiul final al oprimării unui popor este momentul în care oamenii cred lucrurile pe care asupritorii/opresorii le spun despre ei. Mulţi români cred despre alţi români că sunt săraci, leneşi, fură şi nu vor să muncească, cu toate că ei înşişi admit (în multe cazuri) că nu cunosc nici o persoană care să se potrivească integral caracterizării şi în orice caz sunt puţini cei pe care îi cunosc şi corespund cel puţin unei astfel de catalogări. Atunci ce ne face să gândim astfel? Suntem oare proprii noştri opresori, există şi alţii care iau parte în proces? Imaginea pe care presa naţională şi internaţională o crează de multe ori şi pe care mulţi politicienii o promovează despre românii „de rând” este aceea a unor oameni cu multe atribute negative.

* Cât de periculoasă este perpetuarea acestui sistem de gândire? Cum am putea să evităm această capcană şi să ne promovăm calităţile şi valorile? Cum să întrerupem cercul vicios şi să ne concentrăm interacţiunile sociale pe punctele comune pe care le găsim între noi?

Credinţa în Biserică

România secolului 21: mulţi dintre noi cred că păcătoşii vor arde în iad şi corpurile şi sufletele acestora vor fi torturate pentru a plăti pentru greşelile comise pe pământ. Alţii credem că păcatele noastre sunt iertate dacă le mărturisim în biserică şi asta ne dă mână liberă pentru a păcătui în continuare, până la următoarea spovedanie. Avem încă biserici în care femeile nu au voie să intre în perioada menstruaţiei sau unde se practică exorcizarea, iar dragostea de Dumnezeu e răspândită alături de sentimentul fricii pentru cei care nu se supun.

Cei mai mulţi dintre români sunt ortodocşi, există însă suficiente alternative pentru cei care simt că biserica oficială a statului nu le satisface nevoile spirituale. Românii au crezut mereu în Divinitate, într-o formă sau alta, fundamentele spirituale şi religioase sunt importante în justificarea multor acţiuni de zi cu zi. Există totuşi numeroase contradicţii în cadrul instituţiilor care promovează diferitele religii în România: o coabitare a unor practici rigide şi învechite alături de lideri spirituali respectaţi şi apreciaţi de oameni; lăcomie, lipsă de respect faţă de credincioşi şi modele negative ale clericilor alături de o înţelegere profundă a dimensiunii spirituale a umanităţii şi un rol important al bisericilor în multe comunităţi.

* Cum putem adapta structurile şi instituţiile religioase la nevoile actuale ale românilor? Cum putem să ne dezvoltăm din punct de vedere spiritual aplicând mai mult şi mai bine valorile şi principiile de bază ale religiilor? Cum putem transforma credinţa prin frică în credinţa prin sărbătorire şi respectare a vieţii, a propriei persoane şi a celor din jurul nostru?

Credinţa în armată şi putere militară

Cei mai mulţi români au încredere în biserică şi în armată. Istoria e foarte importantă şi pentru numărul mare de războaie de eliberare, pentru soldaţii şi conducătorii lor curajoşi şi aceste subiecte apar deseori în discuţiile noastre. Din spaţiile publice (statui, nume de străzi şi de clădiri, muzee etc.) şi din cărţile de istorie învăţăm despre armate, principi, domnitori, regi, luptători, lideri ai naţiunii, bătălii pe care le-au purtat pentre ţară şi libertate. Armata e mereu prezentă, indiferent de forma de organizare a statului şi rolul ei s-a schimbat de-a lungul istoriei. Avem încă serviciu militar obligatoriu (pentru câteva luni încă) iar faptul că armata a fost mereu prezentă în istorie ne face să nu ne intereseze sau să nu observăm neaparat modul în ea acţionează în prezent. Credem în continuare că armata e importantă pentru securitatea noastră, nu punem la îndoială prezenţa trupelor străine pe alte teritorii decât cel românesc.

* Cum ne imaginăm viitorul armatei în statul român? Cum putem schimba rolul armatei astfe încât aceasta să asigure cu adevărat securitatea umană a românilor? Cât de legitimă şi eficientă este folosirea violenţei pentru apărarea noastră şi pentru sprijinirea altora?

Desigur că cele de mai sus reprezintă un punct de vedere atât inspirat din experienţele directe şi discuţii cât şi influenţat de perspectiva studiilor de pace. Din fericire aceste credinţe şi altele care ne modelează felul în care abordăm viaţa sunt în continuă schimbare şi evoluţie. Trecerea timpului, faptul că mulţi români călătoresc în alte ţări şi iau contact cu alte culturi, munca susţinută a multora în instituţii oficiale, organizaţii ale societăţii civile, medii politice, culturale şi economice – este de asemenea foarte importantă. Studiile de pace şi răspândirea mijloacelor paşnice pentru a aborda conflictele sunt deasemenea cruciale pentru a influenţa schimbări treptate ale culturii profunde. Invitaţia la dialog rămâne deschisă.

Despre implicare

Despre implicare

articol mai vechi

...acelora care cred şi care nu cred că depindem unii de ceilalţi, cu acelaşi drag...

„Singurul lucru care nu se schimbă niciodată este că totul este într-o permanentă schimbare.”

Sunt, ca mulţi alţii, o persoană care a investit mult efort în ultimii doisprezece ani în munca în sectorul neguvernamental şi în paralel şi în alte sectoare. Cred în schimbare şi în potenţialul uriaş al oamenilor de a se schimba în primul rând pe ei înşişi. Acest articol e scris cu speranţa că împărtăşindu-ne gândurile putem să ne cunoaştem şi să ne înţelegem mai uşor ca indivizi şi comunităţi. Implicit, acţiunile noastre vor fi mai viguroase, relevante şi eficiente. Societate civilă, organizaţii, instituţii, medii de lucru, comunităţi – sunt câteva definiţii care să ne ajute să ne organizăm resursele şi activităţile. Indiferent cu care dintre ele ne identificăm nici una dintre ele nu poate funcţiona fără câteva elemente de bază. Propun în continuare câteva noţiuni care mă ajută să înţeleg cum putem să ne implicăm eficient şi cu succes în orice dorim să facem – referindu-mă în special la schimbările pe care le dorim în societate / comunitate.

Conştientizare

„Dacă nu ştii unde te afli nu contează încotro te îndrepţi, oricum nu te poţi rătăci.”

Vara aceasta am călătorit mult pe distanţe lungi cu maşini de ocazie, momente bune pentru a cunoaşte alţi oameni, pentru a schimba o vorbă despre lucrurile care ne frământă şi rezolvările pe care le vedem. Unul dintre oamenii deosebiţi pe care i-am cunoscut astfel mi-a povestit cum, în cele şase luni în care a lucrat în Italia ca şofer, a avut mare grijă să nu arunce nimic din maşină pe stradă, a strâns toate gunoaiele într-o pungă de plastic şi le-a aruncat seara într-un container de gunoi. Aici, însă, acasă, a renunţat să facă asta. Nu sunt tomberoane destule, nimeni nu le goleşte şi oricum sunt mulţi alţii care fac la fel.

Cu toţii vedem multitudinea de gunoaie care decorează cartierele, şoselele, drumurile forestiere, malurile râurilor, potecile din munţi. Găsim uşor scuze interioare pentru atitudinea noastră pasivă. Le vedem, le perpetuăm, dar nu conştientizăm ce reprezintă ele. Am ales exemplul deşeurilor de plastic, hârtie, tablă, cauciuc, staniol absolut la întâmplare. Consider într-adevăr că e o problemă importantă, alături de multe altele care ne afectează vieţile în mod negativ şi pe care părem să le ignorăm.

Se spune că primul pas în rezolvarea unei probleme este conştientizarea ei. Când ne îmbolnăvim şi sesizăm prezenţa unui virus în corpul nostru, de regulă nu stăm să contemplăm starea de boală, să ne plângem de milă, să aşteptăm ca Guvernul să facă ceva sau mai rău să contribuim la dezvoltarea virusului. Căutăm un specialist, întrebăm cunoscuţii, ne schimbăm alimentaţia şi comportamentul – cel puţin pentru o perioadă – pentru a ne ajuta organismul să depăşească starea de boală. Cu toţii am trecut prin aşa ceva şi reuşita noastră în faţa virusului porneşte de la conştientizarea pericolului şi efectului acestuia asupra organismului.

Atunci când societatea noastră e bolnavă, de multe ori privim de pe margine cum „virusul” se extinde şi contribuim chiar prin indiferenţă, nepricepere şi lipsă de comunicare la răspândirea lui. Sunt însă multe momente în care ne mobilizăm pentru a face ceva care să oprească boala. Interesul meu este caut să înţeleg mecanismele constructive pe care le creăm şi care ne ajută să depăşim stările de criză. Primul pas: să conştientizăm că o problemă este o provocare pe care trebuie să o abordăm, să analizăm cât mai exact situaţia în care suntem.

Organizare

În momentul în care avem o pană de cauciuc, odată ce ne-am dat seama de lucrul respectiv, dacă maşina este în mers probabil că vom trage pe dreapta şi instantaneu mintea noastră va genera întrebări şi răspunsuri: unde e cricul, avem toate uneltele necesare, cât de gravă e situaţia, putem să ne descurcăm singuri? Ne ia probabil câteva minute să ne facem o strategie şi să fim gata de acţiune. La fel se întâmplă şi în multe alte cazuri în care suntem capabili să acţionăm foarte eficient pentru că am înţeles situaţia în care ne aflăm. Un exemplu concret l-am întâlnit în vara aceasta în Lupeni, o comună din judeţul Harghita afectată grav de inundaţii. La o săptămână de la inundaţii localnicii, tineri sau oameni în vârstă, oameni de afaceri, autorităţi locale – toţi au pus mână de la mână pentru a strânge alimente şi materiale şi mai ales au contribuit la curăţarea gospodăriilor şi a zonei care fusese afectate de ape. Uitându-te la ei simţeai sentimentul de solidaritate care animă comunitatea, se ajutau reciproc şi făceau lucrul acesta fără să le ceară cineva sau fără să li se pară că fac ceva deosebit. Erau conştienţi că pentru ca o comunitate să fie sănătoasă fiecare membru al ei şi fiecare familie trebuie să aibă mijloace pentru a-şi acoperi nevoile de bază.

Exemplul pozitiv al comunităţii din Lupeni a apărut şi în presa centrală tocmai pentru că poate fi un exemplu bun.

La fel ca cei din Lupeni sunt mulţi, oameni care nu stau pe gânduri şi îşi ajută semenii la nevoie. Exemplele respective ar trebui să le cunoaştem cât mai bine şi să le repetăm cât de des posibil. Pasul al doilea: să ne organizăm resursele şi să identificăm o strategie de lucru şi oamenii care pot să o pună în aplicare.

Mobilizare

„Un grup de broscuţe se plimba prin pădure când, neatente, două dintre ele au căzut într-o groapă adâncă. Au început să sară în încercarea de a ieşi pe marginea gropii dar nu au reuşit de la început...celelalte broscuţe au început să se agite şi să le strige să renunţe pentru că nu vor putea ieşi niciodată din groapă. Ascultând strigătele insistente una din ele a renunţat şi s-a retras ostenită şi resemnată într-un colţ, aşteptând să moară sau să se întâmple o minune. Cealaltă broscuţă a continuat să sară în ciuda strigătelor şi cu un ultim efort a reuşit să ajungă pe marginea gropii. Celelalte s-au adunat în jurul ei şi au întrebat-o:

• De ce nu ai renunţat să sari, nu ai auzit ce îţi strigam?

• Sincer, nu am auzit ce strigaţi pentru că aud foarte rău. Am crezut tot timpul că mă încurajaţi să ies!”

Pentru că nu trăim izolaţi de ceilalţi comunitatea din jurul nostru este extrem de importantă. Suntem ceea ce suntem datorită celorlalţi iar reciproca este deasemenea valabilă. Odată ce ne-am stabilit un plan de acţiune e important să-l punem în practică.

De câte ori am auzit cuvintele ”Nu putem face nimic....aşa merg lucrurile...ce am putea face?”. Întrebarea nu e deloc retorică ci mai degrabă inspirată din nenumărate dialoguri la care am fost parte. Nu credem că ceva se poate schimba în bine. Credem în dictonul „speranţa moare ultima” dar nu ştim cum să ne punem speranţa în practică, de multe ori. Ea rămâne prin urmare la nivel de intenţie şi nu există în plan practic. Nu credem în noi, în schimbarea pe care o putem face, mai ales în schimbarea interioară, la care nimeni altcineva nu mai are acces.

Trăim într-o ţară în care avem destule exemple reuşite despre mobilizarea comunităţilor pentru lucrurile cu adevărat importante pentru ele. În satele şi oraşele României oamenii se ajută unii pe ceilalţi pentru a construi case, pentru a se hrăni, pentru a cumpăra o ambulanţă necesară tuturor, pentru a-şi găsi locuri de muncă, pentru a se educa, lucrează împreună pentru a-şi crea o comunitate. Desigur că există şi multe momente când suntem dezbinaţi sau nu ne interesează ce face cel de lângă noi; consider că ele există doar pentru a ne da seama că nu sunt spre beneficiul nostru, pentru a fi capabili să ne recunoaştem calităţile şi acţiunile care ne ajută să evoluăm. Nu trebuie decât să învăţăm din ceea ce facem bine şi totodată din modul în care acţionează alte comunităţi, mai mici sau mai mari, din alte ţări.

Românii au ieşit în stradă pentru libertate, pentru salarii mai mari, pentru dreptate şi democraţie, pentru condiţii mai bune de viaţă. Mobilizarea la nivel macro a fost deseori încununată de succes. Există încă probleme destul de numeroase la nivelurile mai restrânse ale societăţii şi comunităţilor însă totul depinde în mare măsură şi de noi. Ce nu ştim, putem învăţa; ce ştim foarte bine putem folosi ca bază solidă pentru acţiunile noastre. Modul în care acţionăm îi poate inspira pe ceilalţi sau dimpotrivă, îi poate face să respingă acţiunile noastre.

Al treilea pas: să ne punem în aplicare planurile, să avem curajul de a fi creativi şi să avem responsabilitatea propriilor acţiuni. Tot ce facem să fie relevant pentru noi şi pentru cei din jurul nostru, să producem schimbarea pe care vrem să o dorim.

Suntem schimbarea

Pedagogul brazilian Paulo Freire scrie într-una din cărţile sale, „Pedagogia celor oprimaţi”, că nivelul cel mai avansat al sistemelor opresive este atins în momentul în care marea masă a celor oprimaţi nu îşi mai doreşte schimbarea, ba mai mult, perpetuează un sistem nedrept faţă de ei. Este momentul în care oamenii cred despre ei că sunt leneşi, murdari, corupţi, hoţi, nu vor să muncească ci doar să se îmbogăţească cât mai repede etc. De câte ori nu aţi auzit vorbindu-se despre români aşa? Au fost oare momente în care aţi rostit aceleaşi cuvinte? Pentru a rupe cercul vicios al aprecierilor negative, de multe ori perpetuate de cei care sunt „ţintele” acestora, e nevoie ca fiecare dintre noi să recunoască calităţile şi aspectele pozitive ale comunităţii în care trăieşte, ale activităţii lui / ei din fiecare zi. Un mod prin care putem să ne schimbăm mentalităţile, să ne clarificăm percepţiile – e procesul prin care parcurgem pe rând următoarele etape:

Conştientizăm – identificăm exact problema pe care o avem (individual şi apoi cum o raportăm la cei din jur)

Ne organizăm - ne facem un plan concret în care ţinem cont de context

Ne mobilizăm şi îi mobilizăm şi pe ceilalţi care sunt afectaţi de problema respectivă – şi trecem la acţiune

Devenim schimbarea pe care vrem să o vedem. Simţim că lucrurile se pun în mişcare, că am reuşit să facem ceva cu adevărat relevant. În interiorul nostru – acolo unde nimeni altcineva în afara noastră nu are acces – înţelegem că puterea poate fi în mâinile noastre atunci când suntem pregătiţi să ne asumăm responsabilitatea ei, când înţelegem că un gând există atunci când este pus în practică. Un sentiment minunat, pe care sunt convins că fiecare dintre noi îl cunoaştem!

Nimic nou, aşadar, în cele scrise până acum. Poate o oarecare ordine a ideilor, poate scurtele exemple. Nimic nou şi asta o dovedeşte şi o inscripţie care stă încrustată de ani buni de zile pe o poartă de lemn în Maramureş: „În unire stă puterea!”.

Poate ajungând până aici cu gândurile am dori să ne implicăm activ, să ne jucăm rolul cât mai bine. Unde putem acţiona?

• la locul de muncă

• acasă, în familie

• împreună cu prietenii

• într-o organizaţie neguvernamentală (ONG)

• în orice structură care lucrează cu voluntari (ONG, Crucea Roşie, SMURD, fundaţii umanitare etc.)

• oriunde călătorim şi mergem în interes de serviciu sau pentru relaxare

• pe stradă, în magazine, în alte spaţii publice

• oriunde ne aflăm şi suntem conştienţi că putem ajuta la rezolvarea unei probleme, oriunde e nevoie de noi şi putem contribui

Nimeni nu ne cere eforturi supraomeneşti. Al patrulea pas presupune tocmai să ne îndeplinim cât mai bine rolul de membrii ai unei comunităţi, de oameni, cu respect pentru ceilalţi, mediul înconjurător şi persoana proprie în acelaşi timp. Recompensa va veni negreşit şi fiind o relaţie reciprocă, vom primi înapoi direct proporţional cu investiţia.

Să presupunem că am vrea să facem ceva care să contribuie la bunăstarea noastră. Cu ce putem începe? Idei am avea multe...poate ne putem ghida după documentul elaborat de Guvernul României în colaborare cu Sistemul ONU în România. Este vorba despre Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului ⁱ, lansat în 2004 care conţine pe scurt următoarele idei:

Obiective:

• Reducerea sărăciei severe

• Creşterea ratei de absolvire în învăţământul obligatoriu

• Promovarea egalităţii între sexe şi afirmarea femeilor

• Reducerea mortalităţii infantile

• Îmbunătăţirea sănătăţii materne

• Combaterea HIV / SIDA şi a tuberculozei

• Asigurarea durabilităţii mediului

• Dezvoltarea comunicaţiilor şi a societăţii informaţionale

Ţinte (pentru urmărirea mai uşoară a atingerii obiectivelor):

• Înjumătăţirea, între 2002 şi 2009, a ratei sărăciei severe (28,8 % dintre români trăiesc sub limita sărăciei)ⁱⁱ

• Înjumătăţirea deficitului de consum al populaţiei sărace sever până în 2009, în comparaţie cu 2002, şi reducerea polarizării sociale

• Creşterea gradului de ocupare a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani

• Susţinerea producătorilor şi procesatorilor agricoli

• Reducerea semnificativă a incidenţei taliei mici pentru vârstă la copii, între 2001 şi 2015, mai ales în mediul rural

• Asigurarea ca, până în 2012, copiii din mediul rural să finalizeze ciclul complet de învăţământ primar şi gimnazial, în proporţie de cel puţin 95%

• Creşterea ratei alfabetizării populaţiei rome

• Creşterea gradului de ocupare a populaţiei de sex feminin

• Înjumătăţirea, între 2002 şi 2015, a ratei mortalităţii copiilor cu vârsta între 1 şi 4 ani

• Reducerea cu 40%, între 2002 şi 2015, a mortalităţii infantile

• Eliminarea rujeolei până în 2007

• Reducerea la jumătate, între anii 2001 şi 2009, a ratei mortalităţii materne

• Menţinerea incidenţei HIV/SIDA în 2007 la nivelul celei din 2002

• Stoparea creşterii, în 2005, şi începutul regresiei incidenţei tuberculozei

• Asigurarea accesului la medicamente esenţiale, la preţuri accesibile

• Creşterea gradului de împădurire, de la 27% la 35% din suprafaţa ţării, până în 2040

• Creşterea proporţiei ariilor protejate, de la 2,56% din suprafaţă în 1990, la 10% în anul 2015

• Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră

• Dublarea, până în anul 2015, a procentului persoanelor care au acces la apă potabilă

• Dublarea numărului de abonaţi la telefonia fixă între 2001 şi 2015

• Creşterea numărului de calculatoare cu o rată de cel puţin 20% anual

Presupun că fiecare dintre noi poate face câte ceva cel puţin în cazul uneia dintre ţintele prezentate mai sus. Pentru că ele sunt orientative sunt la fel de convins că dacă nu găsim pe listă un domeniu la care să contribuim cu calităţile şi cunoştinţele noastre, sunt altele pe care le putem identifica. Trebuie să trecem doar la treabă – sau să continuăm ceea ce facem, după caz. Şi mai ales să ne povestim unii altora despre toate exemplele pozitive pe care le întâlnim în fiecare zi. Despre orice ne-ar putea inspira, încuraja, susţine în încercarea noastră de a ne implica în viaţa din jurul nostru. Cuvintele şi faptele noastre luate împreună sunt foarte puternice.

i http://www.undp.ro/Press%20Releases/PressReleaseMDGRLaunch-ROM.pdf

ii http://www.cia.gov/cia/publications/factbook/geos/ro.html#Econ, date din 2002