Blogul s-a mutat la http://blogsipace.wordpress.com/

http://blogsipace.wordpress.com/

Despre direcţii şi fericiri

E uşor să ne dăm seama ce ne face fericiţi şi ce nu. Chiar dacă nu cădem de acord asupra noţiunii de fericire recunoaştem uşor starea de bine, de comfort pe care o trăim din când în când. O recunoaştem şi o apreciem atunci când suntem conştienţi de ceea ce ni se întâmplă. Vrem să o păstrăm cât mai mult.

De multe ori însă zumzetul pe care îl avem în minte de obicei, bruiajul de gânduri, frici, (pre)judecăţi, stereotipuri ne împiedică să avem mintea şi judecata limpede. Iar cu mintea tulbure nu reuşim să trăim cu adevărat în fiecare moment, nu mai auzim vocea sufletului. Ne macină angoasele, îngrijorările, ne facem planuri pentru viitor şi regretăm trecutul.

Ce putem face pentru a fi mereu fericiţi? Unii spun că ajunge să meditezi şi să-ţi observi gândurile, alţii că trebuie să te concentrezi pe respiraţie. În alte cazuri e recomandat să faci pur şi simplu ceea ce-ţi face plăcere şi să FII cu trup şi suflet acolo, în acel moment. Cu alte cuvinte să OBSERVI ce se întâmplă şi să apreciezi fiecare lucru, fiecare fiinţă, fiecare moment pentru ceea ce sunt ele. Poate fi un început bun. Hai să spunem că nu există reţete generale şi că fiecare din noi trebuie să îşi descopere propriile căi.

Oare putem să facem numai ce ne face plăcere în lumea pe care ne-am creat-o şi în care trăim zilnic? Poate că nu, însă putem ţinti spre o viaţă în care majoritatea momentelor să ne facă fericiţi. Iar cele în care nu suntem fericiţi să fie o oportunitate de a ne da seama că nu suntem pe drumul cel bun.

Uşor de zis. Ce ne facem atunci când nu ne place locul de muncă, casa în care trăim, modul de viaţă, cercul de prieteni şi colegi? Sunt momentele în care ne simţim tot mai departe de sufletul nostru şi în care atât de puţin din ce facem ne mai aduce satisfacţie. Cum să schimbăm toate astea fără să ne pierdem securitatea materială şi financiară, siguranţa zilei de mâine şi a realizării viselor şi planurilor pe care le avem pentru noi şi cei dragi?

Nu există găsire fără renunţare,

sosire fără părăsire,

şi nici unul din ele

nu are stare

ci e mereu în schimbare.

Ne e dat tot ceea ce avem nevoie

acum, aici,

iar dacă nu ne ajunge,

poate măsurăm şi cântărim

cu instrumente greşite,

dereglate de lăcomia,

ignoranţa, adormirea

şi refuzul nostru

de a trăi mereu proaspeţi.

Aşa cum au grijă de copac,

de Soare, de nor,

de floare şi de păsări,

Universul şi Dumnezeu

ne includ cu grijă în fiecare respiraţie,

în fiecare puls.

În fiecare zi ni se dă încă o şansă

pentru a vedea asta mai bine.

Nu întâmplător

palmele ţi se împreunează în dreptul inimii,

crucea se întretaie în dreptul sufletului -

e indiciul spre o cheie importantă:

ascultă-ţi busola interioară, e aici mereu, cu tine.

Despre (zile de) naştere

...în fiecare zi mă nasc un pic

şi mor un pic,

în gând cu cea mai scurtă rugăciune:

„Mulţumesc pentru tot ce a fost,

Da pentru tot ce urmează” ,

aşa,

viaţa e o repetiţie de momente mereu noi,

mereu altele...

Cu frumuseţea şi farmecul lor. Greu ne obişnuim cu ideea trecerii timpului; în multe culturi e tabu să întrebi o altă persoană ce vârstă are – mai ales dacă întrebi o femeie. Ne agăţăm cu tot ce putem de aici şi acum şi nu vrem să treacă, să pierdem ce „avem” – vrem să arătăm la fel de „bine” şi la 20 de ani şi la 40, dacă se poate. Ignorăm o lege a universului – toate sunt schimbătoare – şi în acelaşi timp aplicăm o altă lege universală – există rezistenţă la schimbare. Cum le putem accepta pe amândouă fără să le transformăm într-o contradicţie?

Ne construim viaţa pe trecut – amintiri, poze, obiecte, obiceiuri, gânduri, regrete – şi pe viitor – speranţe, planuri, ambiţii, vise. Ne e frică ba că nu putem retrăi ce a fost, ba că nu vom putea trăi ce va fi. Şi aşa trece momentul prezent, uşor, nebăgat în seamă. Vorba cuiva: „Viaţa este ceea ce ni se întâmplă în timp ce noi ne facem alte planuri.”.

Atunci? Ce putem face? De la „carpe diem” la „momentul prezent”, de la creştinism la budism la ateism – mesajul e pe toate gardurile. Tot ce avem nevoie e aici, acum, în interiorul şi în jurul nostru – asta dacă ar fi să exprimăm forţat şi limitat realitatea non-materială. Sursa fericirii e aici, acum, pentru că asta e singurul moment care există. Acum, acum, acum, acum, acum...o succesiune de momente noi. Viaţa noastră depinde de modul în care suntem conştienţi de lucru ăsta, de modul în care suntem treji sau dormim, în care realizăm sau ignorăm realitatea.

Aşa, îmi vine mai uşor să înţeleg naşterea şi moartea pentru ce sunt ele: momente de trecere, ca răsăritul şi apusul, ca fluxul şi refluxul, inspiraţia şi expiraţia. Pentru ca una să existe, există şi cealaltă, fără să existe sfârşit, nici început. Aşa că ziua noastră de naştere e ... în fiecare zi în care avem şansa să repetăm din nou rolul pe care l-am ales să-l jucăm acum. Ne naştem în fiecare zi în care nu uităm lucrul ăsta. Iar moartea e o trecere spre un alt rol pe care îl alegem din multitudinea de posibilităţi. Suntem transformare şi nu avem timp, suntem doar martorii lui.

Seara asta închin un pahar de vin pentru toate zilele noastre de naştere şi pentru a ne putea aminti mereu care sunt rolul şi jocul pe care le jucăm ACUM. Pentru bucuria noastră de viaţă, pentru a alege să facem realmente ceea ce vrem să facem, în fiecare clipă...

Avertisment: cuvintele de mai sus sunt o aproximativă şi incompletă re-prezentare a realităţii. :-)

Despre Arta de a Nu Avea alTernative

„O problemă nu poate fi rezolvată în acelaşi sistem de gândire care a produs-o.” citat aproximativ, A. Einstein

Despre Arta de a Nu Avea alTernative sau scutul anti – Opţiune

Am trecut cu toţii cu bine peste summit-ul NATO, atât muritori de rând cât şi reprezentanţi de seamă. Televiziunile şi restul presei ne-au redat atât cât au fost lăsate de actorii principali şi de propriile limitări. De fapt, interesant, tot evenimentul a fost pentru mine – printre altele – o celebrare a limitelor actuale ale gândirii şi conştiinţei noastre de grup şi individuale. Mă refer desigur doar la aceia dintre noi, la acele naţiuni care au fost reprezentate la întâlnirea de la Bucureşti.

Am auzit des zilele trecut sintagma „cei mai puternici oameni de pe planetă”. Din start considerăm puterea (economică, militară, religioasă ş.a.) ca unul din criteriile după care definim celelalte reguli ale jocului. Credem într-un sistem pe care îl numim democratic – despre care cineva spune că este cel mai puţin dăunător dintre toate sistemele politice existente – şi baza acestuia este delegarea puterii către un grup sau o persoană. Şi de multe ori delegare responsabilităţii odată cu puterea. Cei care se trezesc cu puterea „în mână” trebuie să facă ceva cu ea – de cele mai multe ori împotriva altor semeni de-ai noştri. Aceştia au vina de a avea o altă viziune, o altă părere, de a-şi exprima nevoia pentru alternative.

În mod „natural” în sistemele pe care le-am creat, ne apărăm orânduirile împotriva „celorlalţi” şi deseori reprezentanţii noştri, cei mai puternici oameni de pe planetă, folosesc puterea cu care i-am înzestrat şi iau decizii. Aceste decizii iau forme extreme în special în politică, domeniul militar şi economie, iar consecinţele pe care le vedem deseori se manifestă prin violenţă. Care nu ne place mai ales atunci când alţi semeni de-ai noştri plătesc cu viaţa, însă care e legitimată de argumentul suprem: am fost nevoiţi să o facem. Ne era frică să nu fim atacaţi, să nu rămânem vulnerabili (în faţa propriilor slăbiciuni). Aveam dreptul (moral, de la Dumnezeu, de la istorie, din naştere, datorită etniei etc.) să recurgem la violenţă pentru că suntem (mai) puternici şi ne putem învinge duşmanii. Noi suntem buni (la fel ca tot ce facem) iar ei sunt răi. Deci orice consecinţă este acceptabilă. Simplu şi simplist.

Din multele grozăvii pe care le-am creat în istoria rasei noastre, ne-am concentrat în ultimele zile pe invenţia numită NATO. Care, la înfiinţare, a urmat fidel raţionamentul descris mai sus: modul nostru de a fi e ameninţat de o entitate malefică (URSS – comunism), avem nevoie de o structură şi de reprezentanţi puternici care să ne apere prin folosirea forţei. Desigur, totul având scopul final de a atinge starea de armonie şi pace.

La Bucureşti am păstrat aceeaşi linie de gândire. Singura diferenţă majoră a fost schimbarea identităţii inamicului, care nu mai este URSS ci terorismul – în multiplele sale forme reale şi imaginare. Felul în care vedem lumea e acelaşi, doar am extins graniţele fizice ale teritoriului pe care îl apărăm.

Previzibil, pueril şi lipsit de imaginaţie. Vorbim despre scuturi antirachetă care să ne protejeze de inamici, când tocmai definiţia terorismului vorbeşte despre tactici neconvenţionale de luptă. Avem de fapt un discurs mono-direcţionat, agresiv, care nu lasă loc pentru alternative, pentru alte opţiuni decât cea militară. Este felul de a gândi al unei societăţi care din punct de vedere politic (şi parţial social, economic şi cultural) se încăpăţânează să rămână la stadiul de copii în curtea şcolii, pentru care găştile sunt extrem de importante pentru toate avantajele pe care le aduc membrilor lor.

Cu alte cuvinte ne închidem în spatele unui scut Anti-Opţiune, al unor Ochelari de Cal, ne perfecţionăm în Arta de a Nu Crea Alternative. Pentru că orice ne apără (relativ) de atacurile celor din jur, neagă realitatea, unitatea dintre noi ca fiind diferite expresii ale vieţii, ale aceleiaşi rase umane. Orice zid imaginar pe care-l ridicăm ne lasă în afara valorilor pe care le preţuim atât de mult. Şi nu ajunge că suntem atât de auto-îndoctrinaţi, ci avem şi aroganţa de a crede că felul în care vedem noi lumea este universal valabil. Eliminăm dialogul sincer şi deschis, empatic şi creativ. Suntem victimele propriei rigidităţi şi ne luptăm cu echilibrul dintre nevoia de structură în viaţa zilnică şi libertatea şi varietatea exprimării conştiinţei / conştiinţelor noastre. Rezultatul este lumea în care trăim.

Ce ar fi putut fi discutat la Bucureşti?

Câteva idei:

• transformarea NATO la nivel politic şi militar în forţă de intervenţie paşnică / prin mijloace nonviolente şi transformarea conflictelor în zone de conflict violent

• scuze publice şi compensaţii tuturor victimelor directe şi indirecte ale acţiunilor trupelor NATO

• deciderea sprijinului economic, social şi politic pentru toate măsurile de mai sus

• la nivel larg în societăţile noastre: generarea de procese complexe inter- şi multi – sectoriale care să schimbe la nivel individual, cultural şi structural felul în care interacţionăm între noi ca oameni. Ca rezultat pe termen lung se putea lansa viziunea unei lumi unitare, în care violenţa să fie respinsă ca o metodă legitimă de a răspunde la conflicte

Înţeleg limitările noastre ca societate şi mi le asum. Sunt la fel de responsabil ca fiecare dintre noi pentru că liderii care ne-au reprezentat la Bucureşti s-au străduit să participe cu tot ce au mai bun şi totuşi au reuşit atât de puţin. De obicei un „summit” - „vârf de munte” ar trebui să ne ofere o perspectivă mai largă, să ne lărgească opţiunile şi orizontul. Din ce am văzut ca rezultate ale întâlnirii de la Bucureşti viziunile şi rezoluţiile au fost „admirate” cel mult de pe un vârf intermediar sau chiar dintr-o prăpastie (cazul respingerii Macedoniei).

Concluzia mea personală e următoarea: apreciez sincer eforturile depuse pentru eveniment, rezultatele sunt departe de potenţialul nostru de umanitate şi de ce cred că avem nevoie într-o lume în care violenţa, frica şi nesiguranţa sunt cele mai vândute produse, mă angajez să lucrez pentru alternative, aşa cum fac în fiecare zi.

Spor la treabă tuturor!

Natură moartă cu oameni vii

Afară ninge târziu, de primăvară. Ninge cu soare şi cu fulgi veseli, ninge din nori negri şi încărcaţi. Toate în aceeaşi zi. O zi ca cea în care a murit un soldat român în Afganistan. Încă unul. O zi ca cea în care cei dragi l-au plâns, l-au îngropat, l-au cinstit.

A fost ziua în care am murit şi eu. Am plâns şi eu la moartea lui, la moartea mea. Am plâns neputincios ascultându-i soţia şi motivele pentru care a plecat. Am plâns cu furie pentru că a avut „şansa” asta, pentru că i-am dat noi ocazia să meargă acolo. L-am iluzionat că poate se întoarce viu acasă, la fetiţele lui.

A murit un soldat care putea fi oricare dintre noi. Un om care a vrut să fie mai bine pentru el şi familia lui. Un om care avea vise pentru viaţa asta. Un suflet curajos care a riscat cu ce avea el mai de preţ pentru cei dragi.

Noi? Am murit şi noi, prin reprezentanţi de data asta. A murit unul dintre noi pentru ca noi, ceilalţi, cei rămaşi, să avem şansa să ne reparăm inconştienţa. Să corectăm felul în care vedem vieţile noastre şi lumea. Modul în care trimitem oamenii să omoare alţi oameni şi să moară ei înşişi acolo, pentru pace. Pentru patrie, pentru politica externă, contracte, bani, voturi, avantaje diplomatice, lăcomie, decoraţii, glorie eternă, pentru un apartament.

Am murit şi eu pentru că puteam fi eu acolo. Putea fi oricare dintre noi. Lucrez în zone de conflict violent şi am şansa de a înţelege ce se întâmplă acolo. Şansa de a înţelege cum sunt legat de fiecare vieţuitoare din lumea asta doar prin faptul că respir acelaşi aer. De semenii mei cu atât mai mult. Am avut ocazia nefericită de a suferi alături de suferinţa altora de-ai noştri.

Moartea lui ne mai dă o şansă, de a ne vindeca de orbire auto-impusă, de nepăsare. De a nu ne mai da peste gură ori de câte ori vocea cealaltă, a iubirii, a armoniei, a unităţii vieţii, iese la iveală. Odihnească-se în pace, cu recunoştinţa noastră pentru sufletul lui!

Noi însă avem aceleaşi probleme. „Ce pot face eu?” zicem mulţi. Eu văd cum unul dintre noi a murit în mod stupid şi am şansa să reduc posiblităţile ca noi să continuăm să ne ucidem reciproc, să ne polarizăm în buni şi răi şi să modelăm toată lumea după chipul şi asemănarea ignoranţei noastre. Fiecare din noi aude ambele voci, aceea a invidiei şi egoismului şi aceea a iubirii şi echilibrului. Tu ce alegi să faci? Pe care din voci ţi le asculţi?